Mi-atât de dor...

Mi-atât de dor de Eminescu,
De-a-i înțelege altfel versul,
I-aud în visul meu şi mersul,
Și-mi definesc prin el firescul.

Îmi vine, uneori, să plâng
Ieșind, sub cerul nopții-n frig,
Și nu mai văd nici un câștig
Că stelele pe cer se strâng.

Până la ele drumu-i lung
Și viața trece ca un val,
Sperând, într-un cândva, real,
Cu gândul abia de ajung.

Pe lângă plopii fără soţ,
Se-arată toate fără sens,
Mascând un rost de gol imens,
E zarvă mare și negoț.

Mulți cer și apă și pământ,
Călăuziți de-al morții glas,
Când sunt săraci ori în impas,
Și uită tot ce-și au mai sfânt.

Mă simt având un singur dor,
Când văd luceferi strălucind,
În umbra nopții rătăcind,
Spun clar că mi-aș dori să mor.

Nimicul vremii e profund,
Versul de doină s-a uitat,
Și-i singur codrul, și-ntristat,
Lumini și umbre îl ascund.

Acum la modă e grotescul,
Gândul nu vrea să stea, tihnit,
Iar sufletul mi-i scorojit,
Mi-atât de dor de Eminescu...