Când mă trezesc din visu-mi clandestin,
Secundele se sting în afluire,
Un grav impas dorințele-mi devin
Un fel de imposibilă iubire.
Privesc, în juru-mi, nu îi aflu rost,
Trezirea-mi pare doar o amăgire,
Mă-ndemn să cred că-i vremea unui post
Sau doar o întâmplată rătăcire.
Îmi pare depărtarea un afront,
Bazată pe un gând de tăinuire,
Și fad hotar al unui orizont
Ce-l știu, de mii de ani, ca amintire.
Suspină perna după chipul tău,
Lumina luni-i boltă-arcuire,
Visul nu-mi e prieten, ci călău,
Iar eu un condamnat la otrăvire.
Timpul se scurge, pare-se, invers,
Având pretenții mari de preamărire
Primitivând întregul univers
Cu mult întunecata șubrezire.
Și-mi e trezirea, pas, mereu, mai greu,
Ziua se naşte parcă-n amurgire,
Când mă găsesc că vieții-s eu, doar eu,
Iar lângă mine,-n pat, o-nchipuire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu