Cu mine duc trecutul multor ani,
Urcări și coborâri și multe fapte...
În amintiri păstrez bătrâni țărani,
Ce încă-i văd, în vis, în miez de noapte.
Și duc atâtea ierni, ce-au tot lăsat,
Prin albul lor lumini să se-ntrevadă,
Un tot ce-a devenit adevărat,
Când multora nu le venea să creadă.
Am mers mereu din ierni în primăveri
Pe sub zăpezi ce se lăsau topite
Împovărat de lungile tăceri
Ce-mi deveneau, de multe ori, ispite.
De multe ori, banalele furtuni
Mă aruncau în orizonturi mute,
În care doar călcând pe-ncinși cărbuni
Puteam să fug de drumuri abătute.
În arșița secantelor călduri
Nu m-am aprins, știind că-s trecătoare,
Și am găsit, în plin deșert, păduri,
Izvoare și dorita lor răcoare.
Admonestat de-al toamnelor firesc,
Viața-mi găsea mereu alte motive
Să mă întorc spre rostul meu lumesc,
Prin multe adevăruri cognitive.
Când dat mi-a fost un haos indecis,
A trebuit să uit orice tăgadă
Și să mă las pe propriul vers înscris
În cărți ce vieții îmi vor fi dovadă.
Iar clipa, azi, e cumulul de pași
Ce drumului i-a dat, însemn, repere,
Și stă de veghe celor trei urmași
Care putea-vor, nemuriri, să spere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu