Ispititoarea sărbătoare

De multe ori, în noapte,

mă simt că obosesc,

De-atâta încordare

să pot să mă opresc,

Când dorul mă îndeamnă

și drumuri îmi croiește

Spre clipa de-nălțare

ce rostul definește.

Mă țin, cu toată-mi vrerea,

să nu mă las pornit,

Și-mi spun că nu e cazul

de-a fi ademenit,

Mințindu-mi visul nopții,

te tot numesc ispită,

Sperând să-mi fie ziua

cu mult mai liniștită.

În marea-ți depărtare

aș vrea să te găsesc,

Să-ți spun povestea vieții

așa cum o trăiesc,

Și cum îmi trece vremea,

când timpul, ce-o măsoară,

Îmi dă mereu de veste

că vreau, sau nu, el zboară.

Ești, undeva, departe,

și nu am cum să vin,

Opreliști ale lumii

în loc, încă mă țin,

Nu-i însă nici o cale

speranța să omoare,

Va fi să-mi vii aproape,

la ceas de sărbătoare.