Prea multe, clar, eu nu mai pot să spun
Despre această vreme idioată,
Că toți ne vrem afetele de tun
Și gloria, continuu, etalată.
Schimonosite fețe se tot văd,
Chiar caută mereu să se arate,
Și dau de veste lumea ce-o-ntrevăd,
De bun augur, cu forme desfrânate.
Dezmățul ia proporții, peste tot
Se-aruncă-n față, caută-mbuibarea
Acei ce cred, și spun că ei chiar pot,
Să modeleze, cum se vrea, schimbarea.
Ca și cândva, sau mult mai mult acum,
Fariseismul iarăși este modă,
Iar fanatismul își croiește drum
Bazându-se pe viața prea comodă.
Sunt cărturarii puși în rang înalt
Dacă au mintea plină de citate,
Arme perfide într-un crunt asalt
Spre gloria trăirii-n falsitate.
Printre iluzii rar mai e hotar,
Ori controlori sau, clasic, bariere,
Firescul e un bun de inventar,
Înlocuit, din când în când, se cere.
Despre iubire greu de tot mi-ar fi,
Să spun că n-a ajuns o floare rară,
Spun dar că prea puțini mai vor iubi,
Și mulți o văd absurdă, chiar povară.
Totuși mă-ntreb... Ce-aș mai putea să spun
Despre aceaste vremuri tulburate,
În care ne dorim un trai mai bun
Mizând pe fapte, gânduri și păcate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu