Itaca din regăsire

De-atâția ani alerg după himere
Sedus fiind de gândul că mă joc,
Am tot vânat sirene în tăcere,
Și-am tot aprins, mai peste tot, un foc.

Dar nu cedez, mă simt ca si Ulise
Ce-a auzit, doar el, al mării cânt
Și a văzut ciclopi furându-i vise,
Întru uitarea unui legământ.

Din drumul lung m-aşteaptă Penelopa,
Mi-e cunoscut că-i una cu un crez
Ce nu-și vrea împacare cu sinicopa
Îmi dă puteri să nu mă-ngrijorez.

Mi-e dor de cerul nopților din Troia
În care, tot vorbind, am izbutit,
Să nu îmi las nicicum înfrântă voia
De-a nu mă ști de ceva mărginit.

Poseidon, de pe întinse ape,
Știindu-mă mereu căutător,
Mă cheamă să-mi arate de aproape
Valul ce nu-i nicicând un târâtor.

E timpul să mă-ntorc și-nspre Itaca
Cu Hera punctual să mă-nțeleg,
De-acum, e cazul, să termin cu joaca,
Rostul străvechi să nu i-l mai reneg.

Am alergat destul după himere,
Acum e vremea să-mi găsesc un loc,
Redefinind a gândului tăcere
Ca altă formă de trăiri și joc.

Fictiva relaxare

Atât de greu îmi e... e chiar ciudat
Să taci mereu, să treacă înc-o zi,
Să vezi că mai nimic nu s-a-ntâmplat
Și totuși să conjugi mereu pe-a fi!

Mă regăsesc mereu într-un trecut
În care-am spus și vrute și nevrute,
Și-n care, nenăscut, s-a renăscut
Un vis cu adevăruri necrezute.

Accept, cumva, de parcă nici nu știu
Că toate au un rol și au un rost,
Și mă trezesc, din când în când, că scriu,
De ceea ce va fi că ar fi fost.

Absurdul pare veșnic, relaxant,
Punând un preț pe tot ce-i bun ca formă,
Sau, dimpotrivă, dur și enervant,
Când paguba-i târzie e enormă.

Idei despre acum mi se opun
Dându-mi direcții oarecum fictiv,
Spunându-mi uneori că sunt nebun,
Axat pe convulsivul instinctiv.

Eu însă tac, și chiar prefer să tac
Sunt prea puțini ce iau ceva în seamă,
Mai toți se plâng, se vaită, se prefac,
De propriul adevăr le este teamă.

Cu argumente spun că e ciudat
Accentul care după moft e pus
Și se arată, culmea, enervat
De nu-i privit mereu de jos în sus.

Nimic nu mai e vechi, dar nu-i nici nou,
Cel care-am fost mult prea puțin sunt eu,
Nu sunt un laș, dar nici nu sunt erou,
Mă simt ciudat... Îmi e atât de greu...

Plecare de orizont

Nopțile, iubito, vezi, sunt reci,
Vine vremea iernii... vreme lungă,
Nu te mai gândi, cumva, să pleci,
Doar aici ai timp cât să-ți ajungă.

Știu că-ți vin, perturbator, idei,
Dintr-un orizont cu vagă formă,
Încercând să-ți dea măreț temei
Încadrării în corset de normă.

Te îndemni, de multe ori, să fugi,
Într-o lume plină de-nșelare
Prinsă-n jocul unor centrifugi
Ce își vor opriri, din disperare.

Urmei însă nu-i găsești alt rost,
Dat fiindu-i veșnic să arate
Ceea ce mereu vei ști c-ai fost,
Făptuind condiții inspirate.

Nu-ți mai vrei al clipei vag răspuns
Când te lași de patimă strivită,
Însă bine știi că, pe ascuns,
Fi-vei, de ispite, părăsită.

Calculezi probabilul normal
Al intrării-n clasice tipare,
Însă restul, evident, banal,
Nu-ți dă dreptul de-a-l numi eroare.

Nu te mai gândi, nu poți să pleci,
Nici înspre departe, nici aproape,
E-nghețată roua pe poteci,
Pietrele încep deja să crape...

Hoinar printre orizonturi

Eu vin, deja am spus, din lumea mea,
O lume-n care toate au răspuns,
Și soarele se vede ca o stea,
Cu-al ei mister la fel de nepătruns.

Pare cam greu, ce spun, să se-nțeleagă,
Ce-nseamnă că din timp nu-mi am reper,
Sau că mi-e viața, oarecum, pribeagă
Altfel aici, cu mult altfel în Cer.

Sunt eu, aici, așa cum mi-este firea,
Descoperind ce nu-s căutător,
Greu acceptând, că-n patimi, omenirea
Se lasă a se ști un vag decor.

Aici, tot văd, când vântul n-are pace,
Cum trestii, mute, temenele-i fac
Sperând că pot măcar să îl împace,
Iar, de va vrea, să-și vină el de hac.

În lumea mea, cu mult altfel se-ntâmplă,
Nici vântul, să se-arate, nu-i grăbit,
Nici iernile nu ning zăpezi pe tâmplă,
Nici cerul nu-i de nori acoperit.

Și am tot spus, că vin, din lumea mea,
În care drumul vieții e deschis,
Și timpul poate, îndelung, să stea,
Demitizând al clipei compromis.

Aici trăiesc, un fel de vis ciudat,
În care cam nimic nu mă surprinde,
În care totul e deja-ntâmplat
Și doar prin amănunte se extinde.

Timp n-am avut și știu că n-am să am
Să mai descurc prea încurcate fire,
Dar am să las în urmă-mi semn de neam
Credința, fără moarte, în iubire.

Ispită de uitare

Îți spun, și-acum, că ești ispititoare,
Chiar și de-mi spui că simți că-mbătrânești,
În zori zilei, razele de soare,
Mi te arată ce frumoasă ești.

N-am timp de gândul care să mă-ndemne
Să tot compar realul prea concret,
Cu atitudini și forțări solemne,
Ori năluciri păstrate în secret.

Sânii-ți frumoși mereu îmi sunt ispită,
Aștept un timp în care-am să-i tot am,
Și să te știi frumoasă și dorită,
Când vântul ne va bate noaptea-n geam.

În palme să îi prind și-n mângâiere
Sub pieptul meu să-i lași să îi strivesc,
Și-n clipa de dorință și plăcere
Să nu mă lași deloc să mă opresc.

Să-mi fii, că nu te mint, chiar tu dovadă,
Uitând de semnul crucii-n calendar,
Chiar dacă întrebări întru tăgadă
Nu își vor vrea răspunsu-ți lapidar.

Iar ca motiv al vieții viitoare
Găsi-mă-vei în cel mai clar real,
Și te vei vrea mereu ispititoare
Ca adevăr extrem, fundamental...

Puțin de spus

Prea multe, clar, eu nu mai pot să spun
Despre această vreme idioată,
Că toți ne vrem afetele de tun
Și gloria, continuu, etalată.

Schimonosite fețe se tot văd,
Chiar caută mereu să se arate,
Și dau de veste lumea ce-o-ntrevăd,
De bun augur, cu forme desfrânate.

Dezmățul ia proporții, peste tot
Se-aruncă-n față, caută-mbuibarea
Acei ce cred, și spun că ei chiar pot,
Să modeleze, cum se vrea, schimbarea.

Ca și cândva, sau mult mai mult acum,
Fariseismul iarăși este modă,
Iar fanatismul își croiește drum
Bazându-se pe viața prea comodă.

Sunt cărturarii puși în rang înalt
Dacă au mintea plină de citate,
Arme perfide într-un crunt asalt
Spre gloria trăirii-n falsitate.

Printre iluzii rar mai e hotar,
Ori controlori sau, clasic, bariere,
Firescul e un bun de inventar,
Înlocuit, din când în când, se cere.

Despre iubire greu de tot mi-ar fi,
Să spun că n-a ajuns o floare rară,
Spun dar că prea puțini mai vor iubi,
Și mulți o văd absurdă, chiar povară.

Totuși mă-ntreb... Ce-aș mai putea să spun
Despre aceaste vremuri tulburate,
În care ne dorim un trai mai bun
Mizând pe fapte, gânduri și păcate?

Pronostic profund

Ce dacă ești, pentru mai toţi, enigmă,
Mister prea greu de dezlegat,
N-ai fost nici etalon, nici paradigmă,
Dar astăzi ești ceea ce am visat.

Când te aştept pe-un vers în poezie
Şi-n suflet e când pace, când război,
Mă-ntreb ce vremuri se vor fi să fie,
Când toamnele se vor lipsi de ploi?

Chiar dacă pun un semn de întrebare
În contul unui timp deja trecut,
Iubirii nu îi cer, cu programare,
Idei cu sens de maxim absolut.

La sân ascunzi atâtea mari mistere,
Și-mi dai motiv să explorez profund,
Seama să iau, mai bine, la-ncheiere
Ca-n fapte așteptării să răspund.

Flămând și dornic sunt la ceas de seară,
Și, orice-ar fi, la fel în zori de zi,
Chiar visu-n forma lui, succint primară,
E în consens și nu-l pot risipi.

Pe suflet chiar mi-aş pune ipotecă,
Fără să vreau cumva să o ridic,
Speranței drum i-aș face, din potecă,
Mizând pe timp ca simplu pronostic.

Și dacă, totuși, timpul trece-n grabă,
Pot să-i devin, de-a dreptul, nesupus
Să îl înfrut, și, dacă mă întreabă,
Răspuns să-i dau doar dacă sunt dispus.

Declar neclar

Îmi sugerezi, iubito, că-s bolnav,
Și nu-mi vreau omeneasca vindecare,
Stau mult, prea mult, cumva, în așteptare,
Pradă fiind, acestui timp trândav...

Povestea lumii-mi pare un contur
Care, mereu, se schimbă și preschimbă
Și nume-și dă, continuu-n altă limbă,
Ba chiar intraductibil, extradur.

De multe ori mă-ntreb unde încap
Atât de multe forme de iubire,
Slăvite, cu vădită părtinire,
De cei ce cred că-s sfinți, purtând pocap.

Și mă întreb cui pot să și deschid
Din când în când, a sufletului ușă
Ca om cu viață, nu ca o păpușă,
Fără să fiu numit, urgent, stupid...

Prin tot acest, haotic, labirint
Încerc să văd spre orizont o cale
Îndepărtând condiții radicale,
Că nu mai vreau trăirile să-mi mint.

Mă zbat între principii și idei,
Și uneori trăiesc în inerție
Chiar dacă unii-mi spun că-i o prostie,
Acestei vieți nedându-i clar temei.

Al nopții vis îmi este-acuzator,
Când văd că nedreptatea-i o reformă
Ce doar pe ea se-acceptă ca platformă
Și doar pe ea model revelator.

Tu-mi sugerezi, eu însă mă declar
Sărac de gândul vieții-n astă lume,
Bolnav de-o boală care să-și asume
Nefericirea trecerii-n zadar.

Continuul concret

Sunt ani trecuți de când de tine știu,
De când îmi ești dorințelor dovadă,
Și chiar de lași sau nu să se și vadă,
Nicicând nu o să fie prea târziu.

Ceva mai mult nu vreau să înțeleg,
Las timpului puterea de-a fi lege,
Ca să putem mai bine înțelege
Cât de firesc e dorul de întreg.

În nici un fel, să uit, cum nu mai pot,
Motive ce ți-am dat să ai în vise,
Caut cortine, falduri și culise
Ca să descopăr un prezis complot.

Și încă-mi am, un amintiri, un gând,
Ce nu s-a dat lăsat înspre rostire,
Dar azi e pas ce îl aștept curând
Denominând a clipei împlinire.

Încă mă crezi un pas extrem de greu,
Încă te zbați în valuri aparente
Însă-ți întorci, privirea, mai mereu
Spre-ntâie gânduri, clare, evidente.

De-atâția ani, îți spun, mereu direct,
Că tu, oricum, oriunde te vei duce,
Vei învăța că drumu-i un efect
A ceea ce dorești a te seduce.

Acum presimt că-i vremea să spun clar,
Că nu mai poți să mergi spre mai departe
De nu accepți al vieții corolar
Miză punând, noi doi, pe-aceeași carte.

Și cum, oricând, întregul e complet
Când nu-i nimic lăsat doar ca-ntâmplare,
Pragul îl treci prin simplul fapt concret,
Eterna omenească-mpreunare.

Temei de zăbovire

Sunt singur noaptea, n-am prea multe-a face,
Prin amintiri nesomnu-mi zăbovesc,
Și mă trezesc, uitând să mai am pace,
Când nu prea știu, de fapt, ce-mi amintesc.

Sunt multe amintiri, ce-n fapt, cu tine
Mă tot surprind și au firesc temei,
Lăsându-mă să simt că-mi aparține
Gândul că ești altfel printre femei.

Răzlețe vremuri am, mereu, a trece,
Printre labirintul ce ne-a rătăcit
Pe drumul unei nopți de toamnă rece,
Care ne cere-acceptu-n mod tacit.

Puține vești îmi țin aprinsă torța
Unei idei de care mulți nu știu,
Și care-mi dă răbdarea și-mi dă forța
Să nu mă tem de cruntul prea târziu.

Îmi amintesc că fi-va, clar, fecundă
Șoapta dintâi, cu gând premonitor,
Când tu vei vrea lumina să te-ascundă
În viitorul cert lămuritor.

Ca și avans, plătesc, acum o vamă
Chiar că presimt că nu-i un preț corect,
Dar știu că timpul, vieții, mă reclamă,
Găsindu-mă uzurpator suspect.

În așteptări de vremuri ce-or să vină,
Singurătății nopții-i sunt fidel,
Cu asumata-mi, efemeră, vină
De-a accepta un nefiresc altfel.

Așa cu el mă-mpac, nu am ce face,
Totuși, îmi e imbold, să-mi amintesc,
Și să-mi găsesc, a clipei, scurtă pace,
Și cum, în lipsă, tainic, te iubesc.

Tăcând, timid...

Mă simt timid, cu greu mai am cuvinte
Să-ți spun măcar ce-n vise îmi doresc,
Măcar ceva din ce îmi amintesc,
În zori de zi, când multe-mi trec prin minte.

De multe ori mă-ntreb de am dorințe
Ce vin din vremea unui timp trecut,
Când ne-am văzut, știut și cunoscut
Și ne-am jurat continui năzuințe?

Îmi este, uneori, mirarea mare,
Când, pare-se, atât de multe știm,
Despre tandemul ce ni-i dat să fim
Într-un altfel de logică-ntâmplare.

Îți spun cumva, mai fără lămurire,
Că ne e dat să ne simțim grăbiți,
Și de îndemn cu mult prea ispitiți
Spre o întâie noapte de iubire.

Urmarea îmi e clară și, ți-aș spune,
Când întreba-vei cum de, încă, pot
Să cred că fantezia-i un complot,
Ce trecerii-n banal se contrapune.

Cum nu-i nimic, nicicând, prea nou sub soare,
Nici eu să zic nu am nimic mai mult,
Prefer să tac și gândul să-ți ascult,
Știindu-te, prin Cer, căutătoare.

Nu mă prea-ndemn să-ți spun, ca și poveste,
Cum de va fi vederii să-mi fii drum
Ca depășind pe cel dintâi acum,
Un tot comun esențe să ateste.

Al vorbei mers îmi este la-ndemână,
Dar, recunosc, nu pot să-l folosesc,
Cuvintele-n tăcere mă îngână,
Când mă gândesc să-ți spun că te iubesc.

Cumul de pași

Cu mine duc trecutul multor ani,
Urcări și coborâri și multe fapte...
În amintiri păstrez bătrâni țărani,
Ce încă-i văd, în vis, în miez de noapte.

Și duc atâtea ierni, ce-au tot lăsat,
Prin albul lor lumini să se-ntrevadă,
Un tot ce-a devenit adevărat,
Când multora nu le venea să creadă.

Am mers mereu din ierni în primăveri
Pe sub zăpezi ce se lăsau topite
Împovărat de lungile tăceri
Ce-mi deveneau, de multe ori, ispite.

De multe ori, banalele furtuni
Mă aruncau în orizonturi mute,
În care doar călcând pe-ncinși cărbuni
Puteam să fug de drumuri abătute.

În arșița secantelor călduri
Nu m-am aprins, știind că-s trecătoare,
Și am găsit, în plin deșert, păduri,
Izvoare și dorita lor răcoare.

Admonestat de-al toamnelor firesc,
Viața-mi găsea mereu alte motive
Să mă întorc spre rostul meu lumesc,
Prin multe adevăruri cognitive.

Când dat mi-a fost un haos indecis,
A trebuit să uit orice tăgadă
Și să mă las pe propriul vers înscris
În cărți ce vieții îmi vor fi dovadă.

Iar clipa, azi, e cumulul de pași
Ce drumului i-a dat, însemn, repere,
Și stă de veghe celor trei urmași
Care putea-vor, nemuriri, să spere.