Ninsoarea fără sens

Ninge, iată, iarăși, fără sens,
Într-o iarnă mult întârziată,
Iarnă care pare speriată
Că își are drum pe contrasens.

Albul pur, încearcă, în noroi
Să mai facă, cum-necum, lumină,
Ca și cum doar el ar fi de vină
Că suntem întunecați și noi.

Gerul mare, dacă va veni,
Face-va, cu totul, să înghețe
Formele cu schimbătoare fețe,
Pașii mici ce timpul vor opri.

Iarna ce-a ieșit din calendar,
Abia reușește să dea semne,
Reușind, cu greu, să mai îndemne
Spre trăiri cu rol prioritar.

Ploi, fără de rost, ne-au tot împins
Dintr-o veche lume-n noua lume,
Părăsind principii și cutume,
Cu absurdul, pașnici, ne-am deprins.

Așteptăm continuu alte vești
Care să ne spună ce urmează,
Să ne țină mintea cât mai trează
Veșnic îmbătată cu povești.

Ninge fără sens, însă-i frumos,
Doar privind spre Cer, ori depărtare,
Gerul, chiar de fi-va unul foarte mare,
Va-ngheța-n noroiul prea cleios.

Psihoterapeutica iubire

Atâta ură, Doamne, e în lume,
Cei proști prostia nu și-o văd deloc...
Aud cum oameni, cu același nume,
Își dau, spre bătrânețe, vieții, foc...

Văd ura ca răspuns înspre iubire,
Și lipsa de respect un piedestal,
Că mă și mir de câtă nesimțire
Are un om ce-și zice că-i normal...

Timpul trecut dă apă înspre moară,
Și piatra-i spartă înspre moarte-i rost,
Când cel ce-i învățat mereu să ceară
Uită prea mult că mai nimic n-a fost.

Pretenții de respect își tot arată
Cel care nu s-a vrut nicicând corect,
Cel care s-a vândut nu doar o dată,
Și n-a avut nici pentru el respect.

Cei care uită tot, cei fără minte,
Lovesc cu sârg pe-acei ce nu-s ca ei,
Îndrugă din știutele cuvinte
Vorbe urâte, fără de temei.

Nu mai încape-n oameni bunătatea,
Pomenile acum sunt doar un troc,
Și mare moft văzută-i simplitatea,
Motiv de râs și de bătăi de joc.

Acela ce-i cinstit e bun de plată,
De hoți și de escroci e pus la zid,
Ba chiar și cinstea-i este mutilată,
Orbit de cei ce ochii-și tot închid.

Arginții sunt de preț, în mare vogă,
Pe cei urâți îi fac a fi frumoși,
Cei proști inteligența și-o arogă
Iar lașii se dau mari religioși.

Ură e, Doamne, peste tot, doar ură,
Din ură unii își doresc copii,
Iubirea-i o absurdă trăsătură
Uzată mult în psihoterapii.

Ai unei nopți, noi

Te știu pe tine... Mi-este de ajuns,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Tu hotărăști ce vrei să ții ascuns,
Ori cât vei vrea, idei, să-mparți cu mine.

Noaptea aceasta, ca și-n alte nopți,
Îmi ești, așa cum îmi șoptești, amantă,
Chiar și purtării numele-ți adopți,
Ca circumstanță, faptic, agravantă.

Suntem doar noi și nu avem opriri,
Chiar dacă telefonul îți mai sună,
Îți vrei trăirea marii dăruiri
Ce chiar și-n veșnicie ne-mpreună.

Sânii sub pieptu-mi încă îți sunt tari,
Simțirile îmi fac să te dorească,
Suntem, în bucurii, deficitari,
Și doritori de viață omenească.

Te miri că nu mă vezi că-s obosit,
Când mă dorești mizând pe profunzime,
Și-mi spui că n-am de ce să fiu grăbit,
Oricum mă-ntrec cu timpul în mărime.

Știm amândoi și n-avem nici un dubiu,
Că-mi ești a mea doar vreme de o noapte,
Tocmai de-aceea n-avem timp de studiu,
Ne este timpul dat să facem fapte.

La tine-n pântec simt arzând un foc,
Un foc ce și pe mine mă aprinde,
Făcându-mă să vreau pornitu-ți joc
Să fie cel ce nemuriri pretinde.

În noapea-aceasta suntem numai noi,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Împreunați fiind, vorbim de noi,
Că mie-mi aparții, fiind cu mine.

Motivantele blamări

De când mă știu, de mulți, am fost blamat,
Că am în sânge realism feroce
Și nu mă las de-al crestei val purtat,
Să fiu spiritual și portavoce...

Unii ziceau că, totuși, sunt știut,
Ca privitor, înspre înalt, spre stele
Și-n căutare timpul mi-am pierdut,
Lăsându-mă prea mult sedus de ele.

Necunoscuții grea pecete-au pus,
Înțelegând ce-au vrut a înțelege,
M-au pus și jos, m-au aruncat în sus,
Sperând, misterul vieții, să-mi dezlege.

Cu rațiunea, drum destul au mers,
Cei ce-mi găseau în mintea lor tipare,
Dar au dedus că-s față și revers
Intraductil prin retrogradare.

Cei cunoscuți, de multe ori, îmi cer
Să îmi respect condiția umană,
Și, nededat minciunilor, să sper
Că voi uita de-a sufletului rană.

Sau, dimpotrivă, după gândul lor,
Să fiu un ins, un exemplar din turmă,
Ascultător de ea, nu simțitor,
Și-atent să calc, mereu, o altă urmă.

Anii-s trecuți, dar nu-s deloc uitat,
Cu realism privesc ce mă-nconjoară,
Sunt încă motivant de-a fi blamat
De cei ce-n blam valoarea mi-o măsoară.

Tern etern

Viaţa e-n alb și negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Și, cu nimic, nu cad la învoială.

Îmi place viața... Chiar surprinzător,
Oricum ar fi, n-ajung la disperare,
Iar dacă-i fadă, totuși, o ador,
Așa e ea... fără piper sau sare...

Dulce de e, o las așa a fi,
Iar dacă nu-i, nu-o caut de motive,
Dar știu că fi-va altfel într-o zi
Reliefând ascunse perspective.

Amaru-l simt, deloc nu mă înșel,
Deși nu pare-a fi o stare certă,
Nici gustul poate nu îmi e fidel
Când știe că testează o ofertă.

Chiar când nu vreau, devin deja atent
La vorbele ce au prea multe scuze
Că-mi par a fi ascunsul condiment
Ce, de minciună, vrea să mă acuze.

Și tot nu vreau nici sare, nici piper,
Și nici culori cu ranguri de galoane,
Nici trendul modei, veșnic efemer,
Alergător mereu după șabloane.

E viața mea... fără crâcnire spun,
Iar fiecare clipă e eternă,
Culorile-i mereu se suprapun,
Și-așa o fac să pară, pururi, ternă.

Culori din gând

Gândul, ca și vis când vine,

se strecoară șerpuind,

mult prea greu îmi lasă pacea,

dar și-atunci îl simt roind,

dă pe față negrul lumii,

oamenii cu chip de lut,

slăbiciuni ce port cu mine

ce-mi dau tentă de rebut.

Când motivul vieții mele

de trăiri mi-l las disjuns,

mă trezesc în mari belele,

între limite ajuns,

mi-este clar, că-n nepăsare,

fir cu fir, la mine-n gând,

am lăsat să intre-n voie

așteptări de prea curând.

Viziuni nălucitoare

pun amprente pe culori,

roşii, albe, verzi, albastre,

ca și cumul de valori,

și, din margini de ruptură

fac modele de drum drept,

regăsind idei extreme

în motivul de concept.

Tot visez, cu greu am pace,

ca și greu stinșii vulcani,

întâmplări prea cunoscute

de mai multe mii de ani,

îmi e mare așteptarea,

nici nu știu ce mai aștept,

însă, totuși, întâmplarea

face-va și drumu-mi drept.

Mi-atât de dor...

Mi-atât de dor de Eminescu,
De-a-i înțelege altfel versul,
I-aud în visul meu şi mersul,
Și-mi definesc prin el firescul.

Îmi vine, uneori, să plâng
Ieșind, sub cerul nopții-n frig,
Și nu mai văd nici un câștig
Că stelele pe cer se strâng.

Până la ele drumu-i lung
Și viața trece ca un val,
Sperând, într-un cândva, real,
Cu gândul abia de ajung.

Pe lângă plopii fără soţ,
Se-arată toate fără sens,
Mascând un rost de gol imens,
E zarvă mare și negoț.

Mulți cer și apă și pământ,
Călăuziți de-al morții glas,
Când sunt săraci ori în impas,
Și uită tot ce-și au mai sfânt.

Mă simt având un singur dor,
Când văd luceferi strălucind,
În umbra nopții rătăcind,
Spun clar că mi-aș dori să mor.

Nimicul vremii e profund,
Versul de doină s-a uitat,
Și-i singur codrul, și-ntristat,
Lumini și umbre îl ascund.

Acum la modă e grotescul,
Gândul nu vrea să stea, tihnit,
Iar sufletul mi-i scorojit,
Mi-atât de dor de Eminescu...