să scriu iarăşi despre noi,
Că simt clar şi fără dubiică spre viaţa de apoi,
Împreună ne e drumulîmpreună, numai noi.
Mă pornesc, uitând, agale,
răvăşit de tot ce-a fost,
Până când, fără să-mi pese,de-al furtunii avanpost,
Lupt cu umbra de speranţăcând nu pot să-i dau un rost.
Fug la deal, fug şi la vale
simt cum urc şi cum cobor,
Cred şi-n lacrima de soareşi-n motivul norilor,
Şi-n cădere, şi-n urcare,şi-ntr-al minţii tainic zbor.
Îmi e dor să nu îmi pese
că vin toamnele cu ploi,
Şi că drumuri mult bătutese vor umple de noroi,
Neavând nici urme paşiişi nici cale înapoi.
Nu-mi găsesc deloc motive
drumului în alte părţi,
Oricât mi s-ar pune-n spate,ori citise-va prin cărţi,
Despre locuri, şi momente,şi însemne vechi pe hărţi.
Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
parcă tot mai mult mi-e dor
De-ntâmplări cu sens şi rosturiduse până-n viitor
Că trăindu-le urmareanu-mi găsesc motiv să mor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu