De știți, când știți?

Voi, dragii mei puţine azi mai ştiţi,
În fel şi chip redefiniţi iubirea,
Vă e de-ajuns pe alţii de-i priviţi
Să spuneţi că pot fi mai fericiţi
Dacă îşi schimbă, într-un fel, gândirea...

În voi, tot timpul, ce-i mai bun găsiţi,
Vă este, cu folos, mereu, trăirea,
Sau vă vedeţi pe voi nedreptăţiţi,
Vinovăţii spre alții repeziţi,
Că nu v-a fost deplină împlinirea.

De câte ori de fapte vă feriţi,
Chiar dacă alta va fi fost pornirea?
Vă daţi motiv, recunoscând, grăbiţi
Că n-aţi voit măcar să vă opriţi
Dar aţi vorbit mereu, mimând uimirea...

De multe ori aud că tot vorbiţi
Că-n decădere-i toată omenirea,
Şi-ar trebui să fim mereu uniţi,
Să nu ajungem nişte parveniţi...
Dar ştiu că vă jucaţi cu amăgirea.

În mod bizar pe oameni îi numiţi
De după cum li-i starea sau vorbirea,
Nu vă e greu să nu vă mai sfiiţi
A încerca pe mulţi să-i nimiciţi
Când le simţiţi, cumva, împotrivirea.

Idei frumoase încă împărţiţi
Celor ce-n faţa voastră îşi pierd firea,
Când sfaturi daţi, şi spuneţi, liniştiţi,
Pe care drum e bine să porniţi,
Că ştiţi destinul şi vă ştiţi menirea...

Prin vorbe iluzorii răsplătiţi
Când ajutată vă voiţi mărirea,
Însă uşor vă este să jigniţi
De nu e cum o vreți, cum o doriţi,
Sau nu vă este, de ajuns, sporirea.

Şi-atunci, vă-ntreb, cât de puţine ştiţi,
Ce-a fost, ce e, şi ce va fi iubirea?
Cât de uşor pe calea ei porniţi,
De nu e cum o vreţi, cum o doriţi,
Ajunge-veţi să vă pierdeţi cu firea?

Ziua cu însemn de carte

Această zi n-ai cum s-o ştii altfel,
Va fi un început spre totdeauna,
Chiar dacă e, ca altele, la fel,
Vedea-vei clar cât a ţinut furtuna.

N-am spus nimic, şi nici n-am pregătit
Ceva ce-ar duce viaţa în extreme,
Doar gândul l-am lăsat nedomolit
În marile şi micile probleme.

Mă vei cunoaşte, când, oprit din drum,
Rostise-vor doar câteva cuvinte
Şi lipsa-ţi de curaj va fi doar scrum,
Putând să ai porniri în trup şi minte.

Te va împinge-al vieţii lait-motiv,
Trăind ascuns, de mai demult, în tine,
Să pui accentul, clar, pe vocativ
Ca sens al regăsirii de destine.

Cum nu credeai, cum eu nici nu gândeam,
Această zi e zi hotărâtoare,
Va fi să ştim că totuşi mai eram
Noi înşine motive de sărbătoare.

De-ar fi să ştim că-i totu-ntâmplător,
Ne-am tot gândi că timpul vieţii trece,
Dar nu-i aşa... Mă simt acum dator
Să nu mă-mbăt, nicicum, cu apă rece.

De-aceea nu spun zilei că-i un pas,
Care deja se vrea înspre departe,
Dar e un semn trasat pe-al vieţii ceas
Anume pus, precum un semn de carte.

Picanterica tristețe

Nu sunt iubito, trist, nici supărat,
Doar am uitat, de-o vreme, voia bună,
Şi poate că mă vezi îngândurat
Spre noaptea ce uitată e de lună.

Privesc în gol, îmi zici... însă ţintesc
Spre vremuri ce-mi aduc în amintire
Credinţa ce o am, că prin iubire,
Destinele, oricum, se împlinesc.

Nici nu prea am privirii alt motiv
E-atât de multă luptă inutilă
În toată-această lume mercantilă,
Ce-i place mult consensul distructiv.

Cuvinte multe-n jurul meu aud,
Însă prea rar ceva mă mai atrage,
Că sunt mai mult eterne monoloage,
Pe-acelaşi calapod, picant, zălud.

Singurătăţii, ţintă, ştiu că sunt,
Nu-i pentru mine chiar o noutate,
Dar am, aşa, mai multă libertate,
Cu ceea ce sunt eu să mă confrunt.

Aşa pot sta, să văd, cum cad şi cad,
Atâtea frunze, grabnic, vestejite,
Şi urmele de paşi, nemaiumbrite,
Se văd a fi şi lacrimilor vad.

Unii îmi spun că mult, prea mult, gândesc,
Când stau cu ochii duşi prin cer, la stele,
Şi uit că omul duce lupte grele
Cu tot ce, omeneşte, e firesc.

Acestea toate care, pas cu pas
M-au dus să fiu acel ce-acum se-arată...
Privirea, poate, chiar mi-e-ntunecată,
Din tot ce ştii, vezi tot ce a rămas...

Mă vezi tu trist? Mă vezi aşa schimbat?
Te şi aştepţi să spun că ai dreptate?
Contradictoriu-ţi spun că se prea poate
Ceea ce spui să fie-adevărat.

Între astfel și altfel

Nu povestesc în versuri, nu descriu,
Doar întâmplări ce se petrec cu mine,
Dar mă trezesc, de multe ori că scriu
De cum ar fi să fie rău sau bine.

Sunt eu, la viaţa mea, firesc părtaş,
Şi m-am dedat, prin ani trecând, la fapte,
Dar tocmai, că am vieţii un făgaş,
Ştiu cum se simte ziua-n plină noapte.

N-am cum să ştiu de unde vin idei
Ce dau simţirii maximă valoare,
Şi se prefac, în versuri, sub condei
În bob de rouă, lacrimă de soare.

Ştiu însă clar, de multe ori mă prind
În jocul vieţii, întru tot, reale,
Când, pare incredibil, dar surprind
Cu judecăţi întregi raţionale.

Iar ca să fie clar ce-i un efect,
Mă pun pe mine cauză primară
Că-s mai uşor absurd sau circumspect
Şi pot să-mi duc greşeala ca povară.

Am şi greşeli de care tot vorbesc,
Ce-mi mi le-am pus ca borne la hotare
Ca nu cumva să uit ce-i omenesc,
Şi-n cale să le ies, cu disperare.

Dar nu exclud, nimic, din ce-nţeleg
Că fi-va rost ce dat îi e să vină
Spre a reface, grabnic, un întreg,
Spart în bucăţi de lipsa de lumină.

Iar dacă e, în unele, să fiu,
Nu scriu altfel, în notă discordantă,
Să nu mă încadrez, de timpuriu,
În nici o circumstanţă agravantă.

Astfel se face că, în nici un fel,
Nu sunt absent din cele ce sunt scrise,
Mereu acelaşi sunt, mereu altfel...
Doar vieţii-i sunt ideile subscrise...

Hotar și prag

Pe unde sunteţi, dragii mei, pe unde,
Pe unde drumul vieţii v-a ascuns,
Ce întâmplare încă vă ascunde,
Cât timp de rătăciri vă e de-ajuns?

Într-un demult, când vă dădeaţi dreptate,
Când lumii vă credeaţi nemărginiri,
Crezându-mă deja pierdut de toate,
Mă şi vedeţi pierdut din amintiri.

Acum vă ştiu din simpla amintire
Al unui timp ce mie-mi este clar
Sedus de a greşelii amăgire
Ce prag v-a fost, iar azi vă e hotar.

De mine nu mai ştiţi, de multă vreme,
Decât că nu merg drumuri înapoi,
Şi nici de moarte n-am a mă mai teme,
Încrezător în viaţa de apoi.

Am adunat, cu voi, învăţătură
Şi chiar şi după voi, precum aţi spus,
Când, fără de motiv, vedeaţi cu ură,
Mereu, privirea-mi, îndreptată-n sus.

N-am vrut să văd că voi v-aţi pus pe fugă,
Temându-vă, prea mult, de propriul gând,
Ştiind că timpul poate să distrugă
Pe cei ce urii sufletul şi-l vând.

Sunteţi acum de adevăr departe,
Într-un altfel aşa mă simt şi eu,
Eu însă ştiu că drumul mi-e spre moarte,
Şi-aşa îl regăsesc pe Dumnezeu.

Întoarceri de departe

Distanţele ne ţin prea mult departe,
De fapte spui că n-au avut nici rost,
Dar nu te miri că viaţa nu ne-mparte
Între ce astăzi e şi tot ce-a fost...

Tu ştii ce-a fost... Pornire dintr-o dată,
Imbold născut şi fără de motiv,
Cumva ca amintirea dezlegată
Şi reluată-n sens evolutiv.

N-a fost doar gând ce a trăit o clipă,
Nici nu s-a vrut, în timp, lăsa uitat,
Chiar când credeam că viaţa ni-i risipă
În tine m-a lăsat, în veci, purtat.

Nu mă simţeai străin, nici tu străină
Nu a fost dat o clipă-a te simţi,
Trăiam o taină, întru tot divină,
Şi-n noi vroia ceva a consimţi.

N-a fost o faptă, ci un şir de fapte
În care aşteptarea s-a topit,
Şi s-a aprins ca foc pe prag de noapte,
Şi-n zori, să ardă aprig, s-a pornit.

Într-un altfel, sub umbră de secure,
Când gânduri, cu săgeţi, ne-a fost trimis,
Cerul ne-a luat durerea să o-ndure
Ca rostul faptei să ni-l ştim promis.

A fost apoi, un timp, destul să treacă
Tu căutând, ba chiar mergând, un drum,
Eu apă căutând în piatră seacă
Şi încercând răbdarea să-mi consum.

Cu dus şi-ntors au fost să fie toate,
În cale nu-ţi mai stă acum nimic,
Din obicei mai spui că nu se poate,
Dar visele de gând ţi se dezic.

Drumul va fi aducerea-ţi aminte
A ceea ce m-ai vrut şi-ai vrut să știu,
A zilei reci în care tu, fierbinte,
În tine, pe vecii, m-ai vrut să fiu.

Uitând astfel că astăzi sunt departe,
Departele va fi apoi uitat,
Că, pagini lipsă, dintr-a vieţii carte
Le-avem de scris, le-avem de îndreptat.

Neputințe-n nepăsare

N-am cum să fac să stau fără să-mi pese,
Când te privesc prin faţa mea cum treci,
Să îmi înfrâng un gând care se ţese,
Voind, ca să tot vii, să nu mai pleci.

Nu pot să iau, din jur, nimic în seamă,
Şi nici să văd altceva, orice-ar fi,
Instinctualul dor spre vis mă cheamă
Reînvăţând ce-neamnă a iubi.

Încerc mereu, dar nu mă pot abţine
Să-mi duc privirea cât mai mult în jos,
Dar umbra-ţi văd, şi-mi amintesc de tine,
Şi gândul se întoarce, brusc, pe dos.

Tremur de umbră văd, dar nu mă miră,
Dorinţe-n tine simt, şi sunt fireşti...
Tu ochii-mi vezi, şi vezi că te admiră,
Dându-mi îndemn spre fapte omeneşti...

Ştiu cum privirea ta, orice ai face,
Pasul îmi bate, tot mereu, pe loc,
Şi noaptea nu îmi lasă somnu-n pace,
Mă face să resimt arsuri de foc.

Te-ntreb pe tine, cum să nu îmi pese,
Cum să privesc cât mai departe-n zări
Şi să aleg meschine interese
Uitând de-ale spreranţelor chemări?

Iubirii nu-i pot pune bariere,
Nici tu, în vis fiind, nu poţi opri
Dorinţa care, tot mai mult, ne cere,
Măcar, din când în când, a ne uni.

N-am ce să fac să stau fără să-mi pese,
Când în priviri mi-apari de nicăieri,
Simt că mi-e greu şi-ncep să mă apese,
Ştiutele-ţi, deja, învăpăieri.