Venit din vremuri mult îndepărtate,
Pe când eram o flacără arzând
Trăind mereu cu dor de libertate.
Era aproape ca un simplu vers
Plin de esența lacrimei fierbinte
Din care se năștea un univers
Greu de descris, cu totul, prin cuvinte.
N-aveam motiv, cumva, să te separ
De rostul lui ce definea o lume,
Că tu-i erai motiv și-mi era clar
Fără de tine nu-i puteam da nume.
Și tot vorbind ți-am scris un nou poem
În care te-am descris prin amănunte
Știind că n-am de ce să mă mai tem
Când viața va voi să ne confrunte.
Ai vrut și tu să pot să te citesc,
Să nu-mi apari ca o bizarerie,
Ci doar, în clar, cu totul omenesc,
O mare și eternă poezie.
Și am ajuns, așa, fără să cred,
Ca trupul tău sǎ-mi fie sfântǎ carte,
Iar amănunte vin, și se succed,
Făcându-mă să uit că ești departe.
Tac uneori, n-am cum să mai răspund,
În tot ce spui mă regăsesc pe mine,
Abstract, idealist, absurd, profund,
Căutător de urme prin ruine.
Pe prag de rime stau și-mi iau avânt,
Mi-e versul plin de frumusețea-ți toatǎ,
Accentul pus, de rimă, pe cuvânt,
Te vrea, așa cum ești, înnobilată.
Din ce îmi spui, continui să citesc,
Povești ce-mi sunt motiv de aventură,
Și fi-vor scrise, cu aplomb firesc,
În vers cu rima, clară, pe mǎsurǎ.
Nu-ți mai spun nimic... Orice aș spune,
E prea puțin din cât aș vrea să spun,
Că vieții-mi ești mai mult decât minune,
Ca semn de alte vremuri și drum bun.
Mirarea-mi este, chiar așa, prezentă,
Oricât îmi sunt din gândul meu absent,
Că-mi ești o motivare elocventă
În tot absurdul meu prea evident.
Cuvinte îmi găsesc, dar prea puține
Cuprind, concret, întregul orizont,
Par uneori sărace, clandestine,
Să le rostesc îmi par mai mult afront.
Asimptomatic știu că sunt de vină,
Cuvinte mari nu mai să mai rostesc,
Chiar dacă văd, ca ziua, pe lumină
Că tac, voind să spun că te iubesc.
Mi-ai dat și-mi dai motiv de profunzime,
De-a trece de-al privirii fad hotar,
Negându-mi căutări prin antonime
Spre relevarea gândului hoinar.
Adun, cumva, frânturi de amănunte,
Și le învăț să spună cât mai mult,
Lăsându-le, de vor, să se confrunte
Cu al trăirii, generos, tumult.
Când faptele nu vor să se implice,
Făcând, dintr-un nimic, ceva de preț,
Te simt fiind cu gândul meu complice
Și îmi permit să fiu mai îndrăzneț.
Tot îndrăznind, îți spun că ești divină,
Lăsându-te să știi că te doresc,
Că-mi am tăcerea ca subiect de vină,
Dar tac, voind să spun că te iubesc.
Ninge, iată, iarăși, fără sens,
Într-o iarnă mult întârziată,
Iarnă care pare speriată
Că își are drum pe contrasens.
Albul pur, încearcă, în noroi
Să mai facă, cum-necum, lumină,
Ca și cum doar el ar fi de vină
Că suntem întunecați și noi.
Gerul mare, dacă va veni,
Face-va, cu totul, să înghețe
Formele cu schimbătoare fețe,
Pașii mici ce timpul vor opri.
Iarna ce-a ieșit din calendar,
Abia reușește să dea semne,
Reușind, cu greu, să mai îndemne
Spre trăiri cu rol prioritar.
Ploi, fără de rost, ne-au tot împins
Dintr-o veche lume-n noua lume,
Părăsind principii și cutume,
Cu absurdul, pașnici, ne-am deprins.
Așteptăm continuu alte vești
Care să ne spună ce urmează,
Să ne țină mintea cât mai trează
Veșnic îmbătată cu povești.
Ninge fără sens, însă-i frumos,
Doar privind spre Cer, ori depărtare,
Gerul, chiar de fi-va unul foarte mare,
Va-ngheța-n noroiul prea cleios.
Atâta ură, Doamne, e în lume,
Cei proști prostia nu și-o văd deloc...
Aud cum oameni, cu același nume,
Își dau, spre bătrânețe, vieții, foc...
Văd ura ca răspuns înspre iubire,
Și lipsa de respect un piedestal,
Că mă și mir de câtă nesimțire
Are un om ce-și zice că-i normal...
Timpul trecut dă apă înspre moară,
Și piatra-i spartă înspre moarte-i rost,
Când cel ce-i învățat mereu să ceară
Uită prea mult că mai nimic n-a fost.
Pretenții de respect își tot arată
Cel care nu s-a vrut nicicând corect,
Cel care s-a vândut nu doar o dată,
Și n-a avut nici pentru el respect.
Cei care uită tot, cei fără minte,
Lovesc cu sârg pe-acei ce nu-s ca ei,
Îndrugă din știutele cuvinte
Vorbe urâte, fără de temei.
Nu mai încape-n oameni bunătatea,
Pomenile acum sunt doar un troc,
Și mare moft văzută-i simplitatea,
Motiv de râs și de bătăi de joc.
Acela ce-i cinstit e bun de plată,
De hoți și de escroci e pus la zid,
Ba chiar și cinstea-i este mutilată,
Orbit de cei ce ochii-și tot închid.
Arginții sunt de preț, în mare vogă,
Pe cei urâți îi fac a fi frumoși,
Cei proști inteligența și-o arogă
Iar lașii se dau mari religioși.
Ură e, Doamne, peste tot, doar ură,
Din ură unii își doresc copii,
Iubirea-i o absurdă trăsătură
Uzată mult în psihoterapii.
Te știu pe tine... Mi-este de ajuns,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Tu hotărăști ce vrei să ții ascuns,
Ori cât vei vrea, idei, să-mparți cu mine.
Noaptea aceasta, ca și-n alte nopți,
Îmi ești, așa cum îmi șoptești, amantă,
Chiar și purtării numele-ți adopți,
Ca circumstanță, faptic, agravantă.
Suntem doar noi și nu avem opriri,
Chiar dacă telefonul îți mai sună,
Îți vrei trăirea marii dăruiri
Ce chiar și-n veșnicie ne-mpreună.
Sânii sub pieptu-mi încă îți sunt tari,
Simțirile îmi fac să te dorească,
Suntem, în bucurii, deficitari,
Și doritori de viață omenească.
Te miri că nu mă vezi că-s obosit,
Când mă dorești mizând pe profunzime,
Și-mi spui că n-am de ce să fiu grăbit,
Oricum mă-ntrec cu timpul în mărime.
Știm amândoi și n-avem nici un dubiu,
Că-mi ești a mea doar vreme de o noapte,
Tocmai de-aceea n-avem timp de studiu,
Ne este timpul dat să facem fapte.
La tine-n pântec simt arzând un foc,
Un foc ce și pe mine mă aprinde,
Făcându-mă să vreau pornitu-ți joc
Să fie cel ce nemuriri pretinde.
În noapea-aceasta suntem numai noi,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Împreunați fiind, vorbim de noi,
Că mie-mi aparții, fiind cu mine.
De când mă știu, de mulți, am fost blamat,
Că am în sânge realism feroce
Și nu mă las de-al crestei val purtat,
Să fiu spiritual și portavoce...
Unii ziceau că, totuși, sunt știut,
Ca privitor, înspre înalt, spre stele
Și-n căutare timpul mi-am pierdut,
Lăsându-mă prea mult sedus de ele.
Necunoscuții grea pecete-au pus,
Înțelegând ce-au vrut a înțelege,
M-au pus și jos, m-au aruncat în sus,
Sperând, misterul vieții, să-mi dezlege.
Cu rațiunea, drum destul au mers,
Cei ce-mi găseau în mintea lor tipare,
Dar au dedus că-s față și revers
Intraductil prin retrogradare.
Cei cunoscuți, de multe ori, îmi cer
Să îmi respect condiția umană,
Și, nededat minciunilor, să sper
Că voi uita de-a sufletului rană.
Sau, dimpotrivă, după gândul lor,
Să fiu un ins, un exemplar din turmă,
Ascultător de ea, nu simțitor,
Și-atent să calc, mereu, o altă urmă.
Anii-s trecuți, dar nu-s deloc uitat,
Cu realism privesc ce mă-nconjoară,
Sunt încă motivant de-a fi blamat
De cei ce-n blam valoarea mi-o măsoară.
Viaţa e-n alb și negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Și, cu nimic, nu cad la învoială.
Îmi place viața... Chiar surprinzător,
Oricum ar fi, n-ajung la disperare,
Iar dacă-i fadă, totuși, o ador,
Așa e ea... fără piper sau sare...
Dulce de e, o las așa a fi,
Iar dacă nu-i, nu-o caut de motive,
Dar știu că fi-va altfel într-o zi
Reliefând ascunse perspective.
Amaru-l simt, deloc nu mă înșel,
Deși nu pare-a fi o stare certă,
Nici gustul poate nu îmi e fidel
Când știe că testează o ofertă.
Chiar când nu vreau, devin deja atent
La vorbele ce au prea multe scuze
Că-mi par a fi ascunsul condiment
Ce, de minciună, vrea să mă acuze.
Și tot nu vreau nici sare, nici piper,
Și nici culori cu ranguri de galoane,
Nici trendul modei, veșnic efemer,
Alergător mereu după șabloane.
E viața mea... fără crâcnire spun,
Iar fiecare clipă e eternă,
Culorile-i mereu se suprapun,
Și-așa o fac să pară, pururi, ternă.
