Motivantele blamări

De când mă știu, de mulți, am fost blamat,
Că am în sânge realism feroce
Și nu mă las de-al crestei val purtat,
Să fiu spiritual și portavoce...

Unii ziceau că, totuși, sunt știut,
Ca privitor, înspre înalt, spre stele
Și-n căutare timpul mi-am pierdut,
Lăsându-mă prea mult sedus de ele.

Necunoscuții grea pecete-au pus,
Înțelegând ce-au vrut a înțelege,
M-au pus și jos, m-au aruncat în sus,
Sperând, misterul vieții, să-mi dezlege.

Cu rațiunea, drum destul au mers,
Cei ce-mi găseau în mintea lor tipare,
Dar au dedus că-s față și revers
Intraductil prin retrogradare.

Cei cunoscuți, de multe ori, îmi cer
Să îmi respect condiția umană,
Și, nededat minciunilor, să sper
Că voi uita de-a sufletului rană.

Sau, dimpotrivă, după gândul lor,
Să fiu un ins, un exemplar din turmă,
Ascultător de ea, nu simțitor,
Și-atent să calc, mereu, o altă urmă.

Anii-s trecuți, dar nu-s deloc uitat,
Cu realism privesc ce mă-nconjoară,
Sunt încă motivant de-a fi blamat
De cei ce-n blam valoarea mi-o măsoară.

Tern etern

Viaţa e-n alb și negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Și, cu nimic, nu cad la învoială.

Îmi place viața... Chiar surprinzător,
Oricum ar fi, n-ajung la disperare,
Iar dacă-i fadă, totuși, o ador,
Așa e ea... fără piper sau sare...

Dulce de e, o las așa a fi,
Iar dacă nu-i, nu-o caut de motive,
Dar știu că fi-va altfel într-o zi
Reliefând ascunse perspective.

Amaru-l simt, deloc nu mă înșel,
Deși nu pare-a fi o stare certă,
Nici gustul poate nu îmi e fidel
Când știe că testează o ofertă.

Chiar când nu vreau, devin deja atent
La vorbele ce au prea multe scuze
Că-mi par a fi ascunsul condiment
Ce, de minciună, vrea să mă acuze.

Și tot nu vreau nici sare, nici piper,
Și nici culori cu ranguri de galoane,
Nici trendul modei, veșnic efemer,
Alergător mereu după șabloane.

E viața mea... fără crâcnire spun,
Iar fiecare clipă e eternă,
Culorile-i mereu se suprapun,
Și-așa o fac să pară, pururi, ternă.

Culori din gând

Gândul, ca și vis când vine,

se strecoară șerpuind,

mult prea greu îmi lasă pacea,

dar și-atunci îl simt roind,

dă pe față negrul lumii,

oamenii cu chip de lut,

slăbiciuni ce port cu mine

ce-mi dau tentă de rebut.

Când motivul vieții mele

de trăiri mi-l las disjuns,

mă trezesc în mari belele,

între limite ajuns,

mi-este clar, că-n nepăsare,

fir cu fir, la mine-n gând,

am lăsat să intre-n voie

așteptări de prea curând.

Viziuni nălucitoare

pun amprente pe culori,

roşii, albe, verzi, albastre,

ca și cumul de valori,

și, din margini de ruptură

fac modele de drum drept,

regăsind idei extreme

în motivul de concept.

Tot visez, cu greu am pace,

ca și greu stinșii vulcani,

întâmplări prea cunoscute

de mai multe mii de ani,

îmi e mare așteptarea,

nici nu știu ce mai aștept,

însă, totuși, întâmplarea

face-va și drumu-mi drept.

Mi-atât de dor...

Mi-atât de dor de Eminescu,
De-a-i înțelege altfel versul,
I-aud în visul meu şi mersul,
Și-mi definesc prin el firescul.

Îmi vine, uneori, să plâng
Ieșind, sub cerul nopții-n frig,
Și nu mai văd nici un câștig
Că stelele pe cer se strâng.

Până la ele drumu-i lung
Și viața trece ca un val,
Sperând, într-un cândva, real,
Cu gândul abia de ajung.

Pe lângă plopii fără soţ,
Se-arată toate fără sens,
Mascând un rost de gol imens,
E zarvă mare și negoț.

Mulți cer și apă și pământ,
Călăuziți de-al morții glas,
Când sunt săraci ori în impas,
Și uită tot ce-și au mai sfânt.

Mă simt având un singur dor,
Când văd luceferi strălucind,
În umbra nopții rătăcind,
Spun clar că mi-aș dori să mor.

Nimicul vremii e profund,
Versul de doină s-a uitat,
Și-i singur codrul, și-ntristat,
Lumini și umbre îl ascund.

Acum la modă e grotescul,
Gândul nu vrea să stea, tihnit,
Iar sufletul mi-i scorojit,
Mi-atât de dor de Eminescu...

Între gând și adevăr

Gândești, de multe ori, că sunt departe,
Că drumul fi-va totdeauna lung,
Că joci la risc, absurd, o simplă carte,
Și greu va fi, la tine, să ajung.

Spre sud sau nord îți duci privirea-n fugă,
Și-o mai oprești, din când în când, spre est,
Iar, gândul, verbul faptei îl conjugă,
Mereu găsind o formă de protest.

Mă vrei venind oricând și de oriunde,
Sau chiar, într-un final, de nicăieri,
Din lumea ipotezei ce ascunde
Noianul de probleme și poveri.

Dar, totdeauna, semne de-ntrebare
Îți ai, îți pui și încă mai găsești,
Însă ai vrea să cred că mi se pare,
Că timp îți ai și nu te mai grăbești.

Și te întrebi de marginea de lume,
De undeva din nord, ori chiar din sud,
În care mulți mă știu fără de nume,
Făcându-mă să uit că pot s-aud.

Chiar despre mine, greu având o veste,
În vise, tot mai mult, ai întrebări,
De-mi este cumva viața o poveste
Pusă-n tiparul unor mari schimbări.

Un adevăr trăiesc și nu-l pot spune,
Mi-l spun doar mie și m-ascult doar eu...
Mi-e sufletul o mină de cărbune
Și-mi știe viața numai Dumnezeu.

Gândești, de multe ori, că sunt departe,
Simțindu-mă că-n taină te privesc,
Te știi a fi un vers, dar ești o carte,
Și scriu, tot scriu... Și-ți spun că te iubesc...

Uitați de îngeri

Trimis a fost, un înger,

să caute prin lume,

Motive pentru care,

spun oamenii, că-i greu,

Spun oamenii, că viaţa,

e pusă în cutume

Şi-n una din cutume

e pus şi Dumnezeu.

Aşa avea să afle,

în marea-i preumblare,

Că până şi iubirea

e un concept blazat,

Şi poate fi de probă,

ori pusă la-ncercare,

Ori bine motivată,

chiar scoasă la mezat.

Şi-a renunţat să spere

că undeva, departe,

În locuri însorite

ori, dimpotrivă reci,

Se poate să găsească

o lume mai aparte

Cu drumurile urii

rămase doar poteci.

A mai plecat un înger

să caute dreptatea

În miile de umbre

ce merg spre nicăieri

Şi dacă omenirea

îşi are libertatea

De a privi spre mâine

altfel decât spre ieri.

Şi dat i-a fost să afle,

spre marea-i întristare

Că vorbele sunt multe

dar goale şi-nzadar,

Pecetea sancţiunii

e-n voga cea mai mare,

Poveştile-s citite

din ce în ce mai rar.

Şi nimeni nu mai crede

de-acum în bunătate,

Pierdut e adevărul

în vremuri de demult,

Ideea de mândrie

a construit palate

Peste orgoliul care

ne-a devenit un cult.

Apoi, încă un înger,

trimis cu misiunea

De-a da speranţă vieţii

de-a face prevestiri,

A trebuit s-accepte,

tacit, diviziunea,

Cu multe înţelesuri,

a-ntregii omeniri.

I-a fost să întâlnească,

mereu însingurarea,

Şi marea aşteptare

a celor cu mers greu,

Strivită de speranţa

că fi-va întâmplarea

Ce-n linişte-i va duce,

în Cer, la Dumnezeu.

Oricât a vrut să spună

că legea omenească

Acum desparte oameni

şi-i duce în război,

Puţini au stat o clipă

altfelul să-l gândească,

Că vieţuim ca trupuri,

pe dinăuntru goi...

De-acum nu mai vin îngeri,

şi nimeni nu mai vine,

Ne-am spus că ştim de toate,

sau că putem să ştim,

Ne-am încrezut în minte

şi-n gândul ce susţine,

Că ne avem puterea

chiar Dumnezei să fim.

Însă rămânem singuri,

şi schimbători la faţă,

Schimbându-ne şi legea

schimbăm şi-al ei tipar,

Ne tot creăm modele,

voindu-le pe viaţă,

Dar punem, şi tot punem

clişee pe cântar.

Ne-a mai rămas doar şansa

de-a face cale-ntoarsă,

De-a regăsi firescul,

şi-a crede noi, în noi,

Că foaia albă-a cărţii

nu-nseamnă că e ştearsă

Când scrisul nu se vede

de-al faptelor gunoi.

Avânt de vis

Sunt mai aproape cu un pas de tine,
O mână-ntind și, iată, te ajung,
Visul pe cale e să se termine,
Mi-ar trebui un altul mult mai lung.

Aveam nevoie doar de simpla frază
Prin care să-mi dai voie să te fur,
Ca să-mi rămâi dovada ce fixează
Raze fugare-n umbra de contur.

Avântul era doar o ipoteză
Al unui timp trăit în viitor
Denominat, prin gânduri, ca sinteză
Cu rostul ei de patos roditor.

Iar tu erai frumoasă și suavă,
Un zbor, o adiere, un sărut,
Amestec de iubire şi otravă,
Dur adevăr, etern și absolut.

Simțirile-ncepeau să se adune,
Spre faptele lipsite de erori,
Erai motiv al lor, ca o minune,
Dar n-a fost timp... Veneau ai zilei zori...

Se crampona trezirea-mi de ideea
Că, printre vieţi, ce vin şi se succed,
Izvorul vieții este-n veci femeia,
Și nu greșesc că-n ea mereu mă-ncred.

Și m-am trezit, știind că ești departe,
Pe undeva pe unde n-am habar,
Pe sub un cer al viselor deșarte
În care viața-i simplu avatar.

Mă doare pasul care ne separă
Pierdute lumi îmi par a sta-ntre noi,
Iar visele vor mie să îmi ceară
Drum să îți fac și ție pas vioi.

Lacrimi de iarnă

Pe geam mă uit... și felinarul plânge
Curg lacrimi de zăpadă pe alei,
Gerul e crunt, chiar și priviri înfrânge,
Și chiar ucide noi și vechi idei.

Luna, pasivă, albă, stă și-așteaptă
Semn că veni-va, primăvara, iar,
În iarna-acesta lungă și nedreaptă,
Ce ne impune trecerea-n zadar.

Privirea mi-am ascuns-o într-o carte
Într-o poveste de la polul sud,
Și-nvăț să cred că frigul e departe,
Gheața,trosnind, să uit s-o mai aud.

Drumu-i pustiu și nimeni nu-ndrăznește
Să caute, spre undeva, un gând,
Nici viscolul opriri nu-și îndrăznește,
Ca nu cumva s-ajungă vânt de rând.

Stelele-mi par că-n grabă vor să vină,
Înveșmântate-n straie de argint,
Spre casa mea scăldată de lumină,
De ger mânate pe-al căderii ghint.

Iarna e grea și miezul nopții plânge,
În clar consens cu-ntregul univers,
Lacrimi și mie-mi curg, și sunt de sânge,
Și-s prinse în ninsoarea unui vers.

La hotar de orizont

Când mă trezesc din visu-mi clandestin,
Secundele se sting în afluire,
Un grav impas dorințele-mi devin
Un fel de imposibilă iubire.

Privesc, în juru-mi, nu îi aflu rost,
Trezirea-mi pare doar o amăgire,
Mă-ndemn să cred că-i vremea unui post
Sau doar o întâmplată rătăcire.

Îmi pare depărtarea un afront,
Bazată pe un gând de tăinuire,
Și fad hotar al unui orizont
Ce-l știu, de mii de ani, ca amintire.

Suspină perna după chipul tău,
Lumina luni-i boltă-arcuire,
Visul nu-mi e prieten, ci călău,
Iar eu un condamnat la otrăvire.

Timpul se scurge, pare-se, invers,
Având pretenții mari de preamărire
Primitivând întregul univers
Cu mult întunecata șubrezire.

Și-mi e trezirea, pas, mereu, mai greu,
Ziua se naşte parcă-n amurgire,
Când mă găsesc că vieții-s eu, doar eu,
Iar lângă mine,-n pat, o-nchipuire.

Singur, sărac

Că, undeva în lume,

exiști, îmi e de-ajuns,

Deși nici o-ntrebare

nu-și are clar răspuns,

Deși îmi dau târcoale,

uimirile ce par că-s noi,

În tot ce simt, de-o viață,

e vorba de noi doi.

Veniți din alte sfere,

cu-n rost complementar,

Am învățat că timpul

e rău, dar necesar,

Prin trecerea-i dă vieții

ideea unui sens,

Și fiecărei clipe

firecul rol imens.

Cutiile Pandorei

în taină s-au deschis,

Furându-ne speranța

eternului prezis,

Și, până astăzi iată,

un gând îl tot repet,

Sub talpa mea pământul

se-nvârte prea încet...

Când nu te știu aproape,

de-a dreptul, sunt damnat,

Și victimă facilă

oricărui atentat,

Alerg către tărâmuri

ce-s greu de locuit,

Ca urma-mi să se piardă,

de fugă bănuit.

Fără de tine lumea

e paradis pierdut,

Cuvintele-s sărace,

plătind un greu tribut,

Ideii că prea singur

și fără rost mă cred

Și nu găsesc speranțe

în care să mă-ncred.

Incert e viitorul

și chiar limitativ,

Spre lungă nedormire

cu greu mai am motiv,

Scrutez, departe-n zare,

cu ochii veșnic triști

Apoi mă-mpac cu gândul

că undeva exiști...