Tuesday, December 26, 2017

Fictiva relaxare

Atât de greu îmi e... e chiar ciudat
Să taci mereu, să treacă înc-o zi,
Să vezi că mai nimic nu s-a-ntâmplat
Și totuși să conjugi mereu pe-a fi!

Mă regăsesc mereu într-un trecut
În care-am spus și vrute și nevrute,
Și-n care, nenăscut, s-a renăscut
Un vis cu adevăruri necrezute.

Accept, cumva, de parcă nici nu știu
Că toate au un rol și au un rost,
Și mă trezesc, din când în când, că scriu,
De ceea ce va fi că ar fi fost.

Absurdul pare veșnic, relaxant,
Punând un preț pe tot ce-i bun ca formă,
Sau, dimpotrivă, dur și enervant,
Când paguba-i târzie e enormă.

Idei despre acum mi se opun
Dându-mi direcții oarecum fictiv,
Spunându-mi uneori că sunt nebun,
Axat pe convulsivul instinctiv.

Eu însă tac, și chiar prefer să tac
Sunt prea puțini ce iau ceva în seamă,
Mai toți se plâng, se vaită, se prefac,
De propriul adevăr le este teamă.

Cu argumente spun că e ciudat
Accentul care după moft e pus
Și se arată, culmea, enervat
De nu-i privit mereu de jos în sus.

Nimic nu mai e vechi, dar nu-i nici nou,
Cel care-am fost mult prea puțin sunt eu,
Nu sunt un laș, dar nici nu sunt erou,
Mă simt ciudat... Îmi e atât de greu...

No comments:

Post a Comment