Friday, November 17, 2017

Timp cu motiv

N-am timp să plec, nici nu am timp să cad,
Chiar dacă-n suferințe-mi trec o vreme,
Și-mi pare viața ca trecând prin iad,
Mizând mereu pe teorii extreme.

Mai am un gând, ce se preface-n dor,
Și de-mplinit a vieții-ngăduință,
De-a fi măcar cuvânt nemuritor,
Slujindu-l totdeauna cu credință.

Mă simt împins pe drumuri și cărări,
Și ispitit cu gând de renunțare,
Ori căutarea altori încercări,
Menite-a-mi fi continuă chemare.

Și mă tot simt, spre alte vise, dus,
Contrare unei minime decențe,
Ca-ntr-un final să mă accept sedus
De trâmbițate, pe ascuns, scadențe.

Timp nu mai am prea mult să mai aștept
Să văd normalul reintrânnd în formă,
Căci văd înspre departe, drumu-i drept,
Și-mi este dor de-a faptelor reformă.

Ceva suprem, ceva ce tot nu știu,
Mă face să-mi găsesc mereu speranțe
Că nu e niciodată prea târziu
Prentru urcării spre culmi de performanțe.

Sunt izgonit, se spune, însă pot
Să nu-mi fac timp să cred idei deșarte,
Să dau mândriei titlul de complot
Întru plecarea-mi, grabnică, spre moarte.

Rămân ce-am fost, ce sunt, ce voi mai fi,
Sedus mereu de lipsa de tăgadă,
Știind că-mi este dat a dovedi
Că văd ce nu vor unii să se vadă.

No comments:

Post a Comment