Ispititoarea sărbătoare

De multe ori, în noapte,

mă simt că obosesc,

De-atâta încordare

să pot să mă opresc,

Când dorul mă îndeamnă

și drumuri îmi croiește

Spre clipa de-nălțare

ce rostul definește.

Mă țin, cu toată-mi vrerea,

să nu mă las pornit,

Și-mi spun că nu e cazul

de-a fi ademenit,

Mințindu-mi visul nopții,

te tot numesc ispită,

Sperând să-mi fie ziua

cu mult mai liniștită.

În marea-ți depărtare

aș vrea să te găsesc,

Să-ți spun povestea vieții

așa cum o trăiesc,

Și cum îmi trece vremea,

când timpul, ce-o măsoară,

Îmi dă mereu de veste

că vreau, sau nu, el zboară.

Ești, undeva, departe,

și nu am cum să vin,

Opreliști ale lumii

în loc, încă mă țin,

Nu-i însă nici o cale

speranța să omoare,

Va fi să-mi vii aproape,

la ceas de sărbătoare.

Pornit înspre suire

Nu mă mai vezi, iubito, pe niciunde,
Poți să declari că m-am pierdut de tot,
Că nu știi ce vâltoare mă ascunde
S-au sunt ascuns de-al faptelor complot.

Din când în când mă las văzut prin semne,
Și-ți recunosc ce mult m-am rătăcit,
Ținându-mi jurămintele solemne
Din vremuri ce consimt că le-am trăit.

Îți mai apar, cum bine știi, în vise,
Acolo sunt la fel, nu m-am schimbat,
Și-n glumă-ți spun că jocuri de culise
Pe față date, drum de ducă bat.

Greu îmi e dat să știu ce e cu mine,
Prin ce cotlon al vieții caut drum...
N-ai să mă crezi... Mi-e dor, cumplit, de tine,
De-al clipei foc, de al dorinței scrum...

Simțind din plin, îți spun că prin furtună,
Un colț de cer, senin, văd foarte rar,
Dar nu mă tem că nori mereu se-adună,
Deja îi am reper de calendar.

Sunt acuzat că fug de bătrânețe,
Și-n calea mea venită, n-o accept,
Dar dau mereu, dorințelor, binețe,
Pașii, grăbiți spre fapte, mi-i îndrept.

Mă recunosc, dar nu sunt eu de vină,
Eu nici în gând nu vreau să mă opun,
Doar caut, încă drumuri spre lumină
Și numai mie știu să mă supun.

Mă lupt cum pot, cu minimele forțe
Ca să-mi păstrez puterea de-a trăi,
De-a mai aprinde focuri, lămpi și torțe,
Înspre Golgota crucea a-mi sui.

Timp cu motiv

N-am timp să plec, nici nu am timp să cad,
Chiar dacă-n suferințe-mi trec o vreme,
Și-mi pare viața ca trecând prin iad,
Mizând mereu pe teorii extreme.

Mai am un gând, ce se preface-n dor,
Și de-mplinit a vieții-ngăduință,
De-a fi măcar cuvânt nemuritor,
Slujindu-l totdeauna cu credință.

Mă simt împins pe drumuri și cărări,
Și ispitit cu gând de renunțare,
Ori căutarea altori încercări,
Menite-a-mi fi continuă chemare.

Și mă tot simt, spre alte vise, dus,
Contrare unei minime decențe,
Ca-ntr-un final să mă accept sedus
De trâmbițate, pe ascuns, scadențe.

Timp nu mai am prea mult să mai aștept
Să văd normalul reintrânnd în formă,
Căci văd înspre departe, drumu-i drept,
Și-mi este dor de-a faptelor reformă.

Ceva suprem, ceva ce tot nu știu,
Mă face să-mi găsesc mereu speranțe
Că nu e niciodată prea târziu
Prentru urcării spre culmi de performanțe.

Sunt izgonit, se spune, însă pot
Să nu-mi fac timp să cred idei deșarte,
Să dau mândriei titlul de complot
Întru plecarea-mi, grabnică, spre moarte.

Rămân ce-am fost, ce sunt, ce voi mai fi,
Sedus mereu de lipsa de tăgadă,
Știind că-mi este dat a dovedi
Că văd ce nu vor unii să se vadă.

Rugăciune-n deznădejde

Cerne, Doamne, liniștea iertării
Peste multa lumii suferință,
Și sădește muguri de credință
Alungând absurdul disperării.

Orișicât de-amar ar fi pelinul,
Nu ne face rău mai mult ca ura,
Care ni-i mai grea decât tortura,
Dându-ne, pe totdeauna, chinul.

Fii cu noi pe drumul rătăcirii,
Când uităm orice a înțelege,
Și mizăm pe dreptul de-a alege,
Căutând mirajul fericirii.

Că ne pierdem sufletu-i notoriu,
Zbaterea e cea dintâi dovadă,
Mai și stăm, habotnici, în grămadă,
Așteptând un sprijin iluzoriu.

Vino, Doamne, stai la noi în suflet,
Du-ne, Tu, pe drumul spre lumină,
Ne avem credința prea puțină
Speriați de-al neputinței urlet.

Perfecta opoziție

De multe ori ţi-ai spus că ai iubit,
Că prin simţire ţi-ai trăit iubirea,
Că vieţii ce-ai avut ai dăruit,
Şi-ai căutat să ştii ce-i nemurirea.

Te-ai tot lăsat, în vremuri ce au fost,
Să fii, unui pariu, o simplă miză,
Spunându-ţi că e timpul unui rost,
Fiindu-ţi, altfel, ţintă şi deviză.

Abia acum începi să te cobori
Din vise în idei şi în dorinţe,
În ploaia ce, de-a pururea, sub nori,
Dă, gândului, repere şi tendinţe.

Şi-aşa îţi spui că nu îţi este clar
De unde vin porniri necuvenite,
Privind spre orizontul circular
Cu mărginiri, în felul lor, finite.

Simţi, altfel, gândul care-ţi este dor,
De mine spui, însă ţi-e dor de tine,
Că te-ai tot vrut să fii a tuturor,
Uitând că viaţa ţie-ţi aparţine.

Schimbarea-şi are alte trăsături,
Care îi dă atâtea noi repere,
Dar timpul încă-şi caută măsuri,
Trăind, în mod ciudat, prin viciere.

Cândva spuneai că viaţa-i un calvar
Mereu impusă şi mereu condusă,
Dar astăzi vezi, firesc şi necesar,
Să fii, celei ce-a fost, perfect opusă.

Iubeşti acum şi nu poţi să-ţi explici
Cum ţi-ai găsit această simplă cale,
Şi cum de ai uitat să te duplici
Sfidând motive veşnic imorale.

Percept de faptă

Acum că sunt la mare depărtare,
Și ploaia nopții-mi este orizont,
Mizez pe vorba spusă la-ntâmplare
Sau chiar deschid, fără să lupt, un front.

Și nu mai iau nici un percept în seamă,
Tăcerii nu-i mai pun un mare preț,
Chiar dacă vei simți, cumva o teamă,
Gândindu-te că sunt prea îndrăzneț.

Îți spun, câte puțin, dar spun din toate
Pe care, amândoi, le vom trăi,
Ca-nțelegând că orișice se poate,
Să dăm nuanțe verbului a fi.

Ne vom iubi pe margine de noapte,
Ne vom iubi pe latul unui pat,
Tu îngăimând frumoase, blânde șoapte,
Eu căutând spre sânii-ți, însetat.

Cerul va fi lipsit de-a sa lumină,
Nici vântul nu va sta decât tăcut,
Când tu, frumoasă, tandră și divină,
Mă vei voi cu totul, absolut.

Am să mă las pe mine semnătură,
În pântec îți voi fi autograf,
Iubirii să n-avem nici o măsură,
Nici amintiri pierdute cândva-n praf.

Și iar vom vrea, dând gândului putere,
Să-mi dăruiești, la ceas de zori de zi,
Fireștile, normalele repere,
De-a accepta, că-i dat, a ne iubi.