Saturday, October 14, 2017

Picanterica tristețe

Nu sunt iubito, trist, nici supărat,
Doar am uitat, de-o vreme, voia bună,
Şi poate că mă vezi îngândurat
Spre noaptea ce uitată e de lună.

Privesc în gol, îmi zici... însă ţintesc
Spre vremuri ce-mi aduc în amintire
Credinţa ce o am, că prin iubire,
Destinele, oricum, se împlinesc.

Nici nu prea am privirii alt motiv
E-atât de multă luptă inutilă
În toată-această lume mercantilă,
Ce-i place mult consensul distructiv.

Cuvinte multe-n jurul meu aud,
Însă prea rar ceva mă mai atrage,
Că sunt mai mult eterne monoloage,
Pe-acelaşi calapod, picant, zălud.

Singurătăţii, ţintă, ştiu că sunt,
Nu-i pentru mine chiar o noutate,
Dar am, aşa, mai multă libertate,
Cu ceea ce sunt eu să mă confrunt.

Aşa pot sta, să văd, cum cad şi cad,
Atâtea frunze, grabnic, vestejite,
Şi urmele de paşi, nemaiumbrite,
Se văd a fi şi lacrimilor vad.

Unii îmi spun că mult, prea mult, gândesc,
Când stau cu ochii duşi prin cer, la stele,
Şi uit că omul duce lupte grele
Cu tot ce, omeneşte, e firesc.

Acestea toate care, pas cu pas
M-au dus să fiu acel ce-acum se-arată...
Privirea, poate, chiar mi-e-ntunecată,
Din tot ce ştii, vezi tot ce a rămas...

Mă vezi tu trist? Mă vezi aşa schimbat?
Te şi aştepţi să spun că ai dreptate?
Contradictoriu-ţi spun că se prea poate
Ceea ce spui să fie-adevărat.

No comments:

Post a Comment